Trecută prin foc și sabie la propriu, de mai multe ori, atât de păgâni cât și de cerștini, Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Mihail” din Alba Iulia este nu doar cea mai veche catedrală din România, dar și singura dintre cele 10 catedrale construite de regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei care s-a păstrat atât de bine, în forma ei medievală.

Fiecare episcopie avea câte o catedrală, iar pe teritoriul Transilvaniei istorice exista acest episcopat, cu sediul în cetatea medievală. Cu siguranță că la conservarea ei a contribuit mult și ridicarea Cetății Medievale Bălgrad, pe fundamentul oferit de Castrul Roman al Legiunii a XIII-a Gemina, însuși Iancu de Hunedoara finanțând refacerea catedralei catolice care devine ulterior necropola familiei. Evident, ulterior și edificarea cetății de tip Vauban, Alba Carolina, cu mai bine de 700 de ani mai tânără decât venerabila catedrală, ale cărei începuturi sunt situate de istorici în sec XI.

Înființarea episcopiei (1009) a însemnat construirea unei catedrale, a unei mănăstiri episcopale și a unui baptister. Pe locul catedralei actuale, în colțul sud-vestic al castrului roman de odinioară, a fost construită astfel prima catedrală cu hramul Sfântul Mihai, cu baptisterul alăturat, pe latura sa sudică. Rămășițele acestui ansamblu sunt cunoscute astăzi exclusiv în urma săpăturilor arheologice.

„Noua și impunătoarea bazilică în sistem legat, cu absidă semicirculară și cor pătrat, cu transept și turn de careu, trei nave la care se adăugau – la sud – un spațiu de două travee, respectiv, la nord, un portic (actuala capelă Lázói) și două turnuri vestice, a fost terminată, în linii mari, până la năvălirea mongolă. Lucrările din partea vestică au fost întrerupte probabil în 1241. În bătălia decisivă de la Mohi a căzut și episcopul de atunci al Transilvaniei, Rainald (1222-1241). Năvălitorii au jefuit și au ars catedrala. Mărturie stau cuvintele canonicului Rogerius, care a consemnat că la Alba Iulia nu au găsit altceva decât «oasele și capetele celor uciși, zidurile bazilicilor și ale palatelor dărâmate și ruinate, maculate cu mult sânge creștin vărsat»”.

După dezastrul lăsat în urmă de mongoli, a urmat refacerea clădirii, lucrările fiind continuate în anii episcopului Petru, din neamul Monoszlo, edificându-se în stilul gotic timpuriu portalul vestic și extinderea corului. Elementele determinante ale înfățișării catedralei din secolul al XIII-lea au fost realizate până către anul 1277, când catedrala a suferit un nou incendiu. De această dată a fost vorba de un conflict între creștini care a escaladat într-o confruntare sângeroasă. Astfel, o congregație a sașilor de la Sibiu, care contesta jurisdicția episcopului Petru, a venit la Alba Iulia și a atacat, în data de 21 februarie, chiar în timpul slujbei de duminică. Oastea lor înarmată a jefuit și incendiat biserica, circa 2.000 de oameni, bărbați și femei, fiind uciși. Dintr-un alt document, din 1282, reiese că acest eveniment a depopulat și orașul, centrul domeniului episcopal.

„În 1291, episcopul Petru contractează dulgheri din Cricău, Câlnic, Gârbova și Alba Iulia, care urmau să refacă acoperișul pentru 90 de mărci de argint, alți meșteri urmând să îmbrace în piatră turnul clopotniță pentru suma de 50 de mărci de argint. Prin construcțiile episcopului Petru s-a definitivat edificiul catedralei, structura căruia nu a suferit schimbări esențiale nici în cursul secolelor care au urmat. Cu toate că peste câțiva ani, în 1308, s-a repetat atacul din 1277, de această dată preoții decanatului din Sebeș și-au condus enoriașii înarmați la Alba Iulia, dar se pare că de această dată edificiul nu a suferit distrugeri semnificative. (…) Din secolul al XIV-lea datează bolțile celor două travee vestice ale navei centrale, refacerea fiind marcată de cheia de boltă cu blazonul familiei SZÉCHY, la comanda episcopului Andrei SZÉCHY (1320-1356)”.

În 1438, turcii trec din nou prin foc și sabie catedrala, dar cel mai puternic și nimicitor incendiu a fost în 1658, când clădirea a fost jefuită și devastată de oștile turco-tătare trimise în Transilvania pentru îndepărtarea lui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1660). „Mobilierul de atunci s-a distrus în întregime deoarece cele opt clopote din bronz, materie primă foarte căutată pentru tunuri, au fost «coborâte» din turnuri prin incendierea acestuia, stivuit dedesubt, topindu-se efectiv”.

Capela Sfinților Credincioși, prima clădire renascentistă din Transilvania

La începutul secolului al XVI-lea, Alba Iulia a devenit cel mai important centru al renașterii și umanismului transilvănean. „Înfățișarea catedralei a fost îmbogățită de către canonicul Ioan Lázói prin transformarea porticului nordic, romanic, în Capela Sfinților credincioși (1512) – prima clădire renascentistă a Transilvaniei – și de către episcopul Francisc Várdai, prin construirea Capelei Sf. Ana (terminată după 1524, după moartea episcopului)”.

Capela Lazoi, restaurată în ultimii ani, se află în partea de nord a catedralei și a fost construită la începutul secolului al XVI-lea, fiind considerată unul din cele mai importante monumente ale Renașterii transilvane. În timpul lucrărilor de restaurare au fost descoperite mai multe morminte cu sarcofag din cărămidă sau piatră, de la finele secolului al XII-lea, începutul secolului al XIII-lea, aparținând unei populații occidentale, probabil ale meșterilor aduși pentru construirea catedralei.

Decorul plastic al fațadei capelei renascentiste constituie o admirabilă colecție de reprezentări figurative (personaje ale mitologiei clasice, personaje biblice, regi ai Ungariei), respectiv reliefuri heraldice, blazoane ale unor personalități marcante aparținând elitei ecleziastice sau laice contemporane, patronilor și rudelor ctitorului capelei. În absida colateralei nordice s-au păstrat fragmente ale unor picturi murale din epoca renascentistă. Pot fi deosebite două straturi de pictură, datate la începutul secolului al XVI-lea, cu reprezentări de sfinți și apostoli. Un desen scrijelit către 1576 (1546?) în tencuiala picturii absidei nordice reprezintă probabil turnurile catedralei.

În Catedrala „Sfântul Mihail” a răsunat pentru prima dată în timpul unei slujbe reformate o orgă, instrument interzis de Jean Calvin

„În timpul domniei lui Ioan Sigismund, până în 1565, biserica aparținuse catolicilor, dar atunci, folosindu-se de o absență temporară a principelui, protestanții i-au alungat pe preoți, au distrus altarele împreună cu admirabilele picturi, ca și cele două orgi ale catedralei” – arată într-un memoriu italianul Giovann’Andrea Gromo. Acest eveniment a marcat soarta catedralei pentru următorii 150 de ani. În acest răstimp, până în 1716, exercițiul cultului protestant reformat s-a întrerupt doar pentru câțiva ani, între 1594-1603, în vremea lui Sigismund Báthory, în favoarea celui catolic. În 1605, principele Ștefan Bocskai a revenit asupra hotărârii lui Sigismund Báthory, iar urmașii săi de credință calvină au refăcut și au înfrumusețat biserica cea mare.

Tonul acestor schimbări a fost dat de principele Gabriel Bethlen (1613-1629). În primii ani ai domniei sale s-a refăcut acoperișul edificiului, iar turnul sud-vestic, supraînălțat cu încă un nivel, încheiat cu cornișa principală actuală, profilată în stilul Renașterii, a fost încoronat cu un coif învelit cu țigle verzi, smălțuite, arse în Sibiu. Vârful acestuia ca și al celor patru turnulețe laterale au fost decorate cu globuri aurite în anul 1614. În 1618-1619 a fost încoronat și turnul nord-vestic cu un coif susținut de un foișor. În turnul sud-vestic a fost montat un singur clopot, în cel nord-vestic au fost montate șapte clopote, turnate în majoritatea lor în arsenalul din Alba Iulia (topite de turco-tătari).

Față de orologiul refăcut al turnului sud-vestic care bătea din oră în oră, ca și mecanismul anterior, un alt orologiu, montat în turnul alăturat, atrăgea atenția lumii, devenită între timp «mai grăbită» asupra trecerii sferturilor. În ultimii ani ai vieții sale, principele neluând în considerare opoziția preoților săi, a dispus ridicarea unui amvon nou, bogat decorat în spiritul iconografiei evanghelice cu statui ale apostolilor și îngerilor precum și o orgă, de asemenea bogat ornamentată. Sunetul unui asemenea instrument, interzis de Jean Calvin, ar fi constituit o premieră în biserica de la Alba Iulia. După moartea principelui însă ambele au fost demontate, amvonul din lemn a fost distrus, iar orga a fost donată de către văduva principelui, Ecaterina de Brandenburg, sibienilor evanghelici”.

În 1731, catedrala a primit o nouă orgă, amplificată în 1783, iar orga actuală, în scrin neogotic, este opera lui István Kolonics și a fost realizată în 1877. Originar din Serbia (Subotica), acesta a construit peste 110 orgi pentru bisericile reformate, catolice sau unitariene din toată Transilvania, prima în 1855, pentru Biserica Romano-Catolică din Aiud. Astăzi, orga din Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Mihail” este folosită în zilele de sărbătoare și cu ocazia diferitelor concerte, acustica sălii fiind una recunoscută printre cunoscătorii din domeniu. Este una dintre cele mai mari orgi construite de Kolonics, are 2 claviaturi și un pedalier, plus 28 de seturi de tuburi, corespunzătoare la 28 de registre (regiștri) și un pozitiv cu încă 6 registere.

Renovarea și conservarea Catedralei Romano-Catolice „Sf. Mihail”, o constantă de-a lungul secolelor

“Catedrala a intrat în secolul al XX-lea sub auspiciile restaurării susținute de episcopul Gusztáv Károly Majláth (1897-1938) și de Comisia Monumentelor din Ungaria. Lucrarea, al cărei deviz total se cifra la suma de 560.000 de coroane, și care demarase cu donația de 50.000 de coroane a episcopului însuși, a fost condusă de István Möller, executată de Sándor Friedli, săpăturile arheologice fiind dirijate de Béla Pósta în perioada 1907 și 1918.

În ciuda faptului că evenimentele Primului Război Mondial la început au încetinit, mai apoi au și oprit lucrările, István Möller s-a străduit cu  consecvență să refacă imaginea originală a clădirii. Aceste lucrări au fost întrerupte în 1977 prin desființarea Direcției Monumentelor din București. După 1989, reluarea lucrărilor de restaurare s-a produs sub auspiciile pregătirilor pentru aniversarea unui mileniu de existență a episcopiei, ridicat la rang de arhidieceză în 1991”. Și astăzi se lucrează la restaurarea și conservarea portalului de vest.

Sfântul Mihail, patronul spiritual al catedralei

Atât în unele texte biblice cât și în cele care le sunt posterioare lor, Arhanghelul Mihail este considerat a fi cel mai important dintre toți arhanghelii. Nu este deloc întâmplător că în Apocalipsa lui Ioan, Arhanghelul Mihail și îngerii săi sunt descriși ca fiind în luptă cu balaurul (forța satanică) și cu demonii (îngerii decăzuți) care sunt subordonați acestuia, iar deznodământul acestei lupte este că acest balaur al abisurilor infernale a fost azvârlit sub pământ împreună cu îngerii întunericului (demonii) care-l slujeau.

În zidurile laterale ale corului catedralei din Alba Iulia au fost încastrate, vis-à-vis una de cealaltă, două reliefuri medievale reprezentându-l pe Sf. Mihail. Cel de pe latura sudică, cu înfățișarea frontală a arhanghelului, pare a fi mai vechi, datând de la mijlocul secolului al XII-lea. Relieful are o inscripție redactată cu litere antiqua: SIC•DRACO•SVBPONIS•PEDIBUS•P•AST•AQVILONIS (Astfel este călcat în picioare balaurul […] de către Aquilo). Aquilo, denumirea vântului nordic, familiară din textele clasice, se referă în acest context la arhanghelul Mihail, conducătorul victorios al oștilor cerești. Relieful Sf. Mihail încastrat în zidul nordic al corului se înrudește stilistic cu reliefurile frizei exterioare, realizate către 1200.

Basoreliefuri ale Catedralei Romano-Catolice „Sfântul Mihail”

Portalul sudic al catedralei, „poarta princiară”, a fost amenajat la începutul veacului al XIII-lea. Inițial accesul era rezervat episcopului, iar în epoca principatului, domnitorului. Relieful lunetei reprezentându-l pe Isus flancat de doi apostoli a fost sculptat pe dosul unui relief mai vechi, vizibil în zilele noastre dinspre interior. Acesta din urmă este o sculptură realizată la cumpăna secolelor XI-XII reprezentându-l pe Isus tronând între doi îngeri (Maiestas Domini), care decora inițial prima catedrală. În așa-numita „sacristie veche”, alipită colateralei sudice la începutul secolului al XIII-lea, se păstra arhiva locului de adeverire de la Alba Iulia, iar ulterior și biblioteca princiară.

După căderea principatului, în 1715 catedrala a fost redobândită de Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei. Odată cu reparațiile necesare, s-a confecționat mobilierul baroc. Au fost construite patru altare secundare, prin reutilizarea fragmentelor monumentelor funerare princiare. Coloanele sculptate din marmură neagră, albă și roz, prevăzute cu socluri și capiteluri din alabastru, provin din monumentele funerare ale membrilor familiilor princiare Bethlen și Rákóczi. Sculpturile interioare și exterioare ale corului făceau parte inițial dintr-un program decorativ unitar, care prezenta probabil confruntarea forțelor Binelui și ale Răului. Majoritatea reliefurilor păstrate reprezintă figuri cu o conotație negativă.

Demonii goi care sugrumă oameni sau îi trag de păr îl întruchipează pe Satana; leul are semnificație biblică ambiguă; balaurii și grifonii mitologici reprezintă în arta medievală confruntarea Întunericului și a Luminii; balaurul, asemenea șarpelui, îl simbolizează pe Satana, iar grifonul pe Hristos înviat. În zidul brațului nordic al transeptului, pe fațadă, observăm câteva reliefuri aflate în poziție secundară: doi apostoli (unul dintre ei este Sf. Petru cu cheile Raiului), Sf. Iosif șezând, respectiv o ființă imaginară, cu coadă de pește și membrele anterioare de leu. Sf. Iosif făcea parte probabil dintr-o compoziție mai amplă, reprezentând Nașterea lui Isus. Tot aici era încastrată piesa înfățișând o pereche îmbrățișată.

Aceasta este expusă acum în sacristia veche. Fațada sudică a transeptului este ornată cu o rozasă superbă, împodobită cu figurile celor doisprezece apostoli. Catedrala Arhidiecezană este martora milenară a istoriei transilvănene, panteonul episcopilor, preoților și principilor transilvăneni. Catedrala este și astăzi sanctuar, spațiu sacru pentru oficierea slujbelor religioase, pentru hirotonirea preoților, loc de pelerinaj al credincioșilor catolici de pretutindeni și ar fi păcat să nu ne lăudăm cu ea și să nu-i cunoaștem istoria.

Toate cele de mai sus le-am aflat prin bunăvoința doamnei Eniko Hegedus, istoric de artă și referent în cadrul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Alba Iulia și din documentele semnate de András Kovács, profesor universitar la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, puse de aceasta la dispoziție cu acordul acestuia. Citatele îi aparțin, fiind traduse din lucrarea „Catedrala arhiepiscopală romano-catolică Sf. Mihail, Alba Iulia”, respectiv „A gyulafehérvári Szent Mihály-székesegyház és érseki palota történetéről. In. ÉLŐ MÚLTUNK. A gyulafehérvári Szent Mihály-székesegyház és érseki palota”, Kolozsvár 2012, pag. 11-18.

 Urmărește albaiuliainfo.ro și pe GOOGLE NEWS